În urmă cu aproximativ două saptămâni am fost selectat de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Memoriei şi Exilului Românesc să particip la „Universitatatea de Vară – Râmnicu Sărat”. Criteriul de selecţie a participanţilor la eveniment a fost un eseu de 4-5 pagini despre comunism pe care a trebuit să-l trimitem organizatorilor.
Am ales un subiect pe care îl consider foarte interesant şi care ar merita un studiu mai aprofundat de către „exegeţii” comunismului: starea cronică de sărăcie pe care a menţinut-o, voit, comunismul în România. Ideea abordării acestui subiect în eseu a plecat de la «Cuvântul înainte» al cărţii «Mesajul dreptei româneşti» a domnului Varujan Vosganian.
Mi-am propus în acest eseu să abordez un subiect recurent şi totodată, aşa cum apare şi în prezentarea „Universităţii de Vară – Râmnicu Sărat” de site-ul IICCMER, important „întrucât efectele comunismului încă sunt resimţite la nivelul societăţii româneşti”.
Aveţi textul mai jos :
„Am urmărit în prezentul eseu să încerc să explic un aspect pe care-l consider relevant atunci când abordăm „nostalgia românilor pentru comunism”, expresie tot mai prezentă în spaţiul public, reliefată şi de unele sondaje de opinie care probează că există un puternic curent în acest sens, deşi revoluţia din 1989 a fost cea mai sângeroasă şi mai radicală din toate revoluţiile care au avut loc in „annus mirabilis”.
De asemenea, democraţia în locul totalitarismului şi capitalismul în locul economiei de comandă au fost, în plan politic şi economic, motivele pentru care sute de tineri au murit şi sute de mii de oameni au ieşit în stradă în 1989. Totuşi, după 22 de ani, încă suntem departe de modelul societăţilor occidentale din punct de vedere al funcţionarii instituţiilor statului. Funcţionarea economiei de piaţă are încă lacune, sechelele autarhiei comuniste fiind încă resimţite în metalitatea şi comportamentul Statului.
Irving Kristol spunea: „Karl Marx scria undeva că rasa umană va fi pusă în cele din urmă în situaţia de a alege între socialism şi barbarie. Ei bine, am văzut destul ce inseamnă socialismul în epoca noastră pentru a ne da seama că, în mod concret şi nu într-o lumea ideală, acesta nu poate oferi nici stabilitate nici dreptate şi că în multe din versiunile sale pare perfect compatibil cu barbaria”.
Între 1945 şi 1989, comunismul românesc a pendulat între terorism de stat şi totalitarism.
Încă de la redactarea Manifestului Partidului Comunist, Karl Marx a teoretizat comunismul ca ideologie şi a intuit că, pentru a înfrânge capitalismul, are nevoie de o armă ideologică. Un exemplu în acest sens este faptul că în secolul XX, social-democraţii au fost adversarii bolşevicilor, în rând cu reprezentaţii altor partide burgheze.
De ce am amintit de intenţia lui Karl Marx? Pentru că însăşi esenţa comunismului, care promitea salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominaţie, pe exploatare şi alienare, rezidă din faptul că a fost o ideologie. De aici se trag toate evenimentele, reacţiile şi acţiunile sale. O ideologie, spre deosebire de o doctrină, promite o schimbare, un nou început, o nouă paradigmă de funcţionarea societăţii.
Stelian Tănase sintetizează foarte bine acest aspect : „Esenţa comunismului este ideologia. Ideologia comunismului este utopică. Ca orice utopie, scopul ei este realizarea unei lumi fără conflicte, perfect armonioase, în acest caz societatea fără clase.”
Ca orice ideologie (mai ales utopică), comunismul a afectat în mod direct, abrupt şi ireversibil minţile, sufletele şi comportamentele românilor. Comunismul a reuşit, într-un mod pervers, ofensator pentru demnitatea umană, să distrugă o generaţie şi să încerce să „civilizeze” o alta, încercând crearea „omului nou”, prin comportament inuman şi despotic
Pervers pentru că, în viziunea sa soteriologică, a promis Raiul pe Pamânt şi în schimb a adus Iadul. Nu exagerat, Leszek Kołakowski a numit comunismul „diavolul în istorie”. Ofensator pentru demnitatea umană prin modul în care a tratat pe oamenii de valoare, elitele, pe opozanţii săi şi întreaga societate civilă. O stare de teroare continuă şi un meschin interes de a ţine populaţia în sărăcie îi oferă un caracter ofensator. S-a încercat aruncarea la coş a istoriei şi a tradiţiei, oferindu-i-se o interpretare care avantaja dogma marxist-leninistă şi distorsiona adevărul.
Făurirea „omului nou”, a acelui „homo sovieticus”, adică a unui individ care are rolul unei simple rotiţe într-un imens angrenaj, condus de partidul unic, a însemnat o serie de procese care, desigur, cel afectat direct a fost cetăţeanul.
Nici un alt regim nu a fost mai tenace decât comunismul în a ţine omul în sărăcie. Sărăcia oamenilor este, dacă putem spune aşa, moştenirea comunismului. Comunismul, pentru a se menţine la putere, şi-a propus sărăcirea oamenilor. Accesul comuniştilor la principalele resurse ale statutului şi posibilitatea de a le administra le-au conferit posibilitatea să ducă la aplicare planul de teroare şi sărăcire a populaţiei. După acapararea şi concentrarea puterii, liderii comunişti au urmărit cu obstinaţie controlul întregii populaţii care, sărăcită şi opresată, nu a putut opune forme de rezistenţă fermă. Sărăcia, în perioada comunistă, a devenit opiul „elitei” conducătoare. Nomenklatura şi-a facut din instituţiile statului o pavăză împotriva propriului popor. Distrugerea bazei economice a capitalismului, ce a presupus naţionalizarea băncilor şi a unităţilor economice importante, desfiinţarea pieţei de capital, începerea colectivizării în pofida opoziţiei ţărănimii şi moşierimii, exterminarea clasei de mijloc şi a micilor întreprinzători, au fost atinse în România până la jumătatea anului 1948.
Dacă ar fi durat doar câţiva ani, poate că starea de sărăcie perpetuă nu ar fi fost atât de dăunatoare pentru români. Comunismul, însă, a durat 45 de ani. Românii nu numai că s-au obişnuit cu sărăcia, dar au văzut-o ca pe o stare de fapt, ca pe o normalitate, ca pe o realitate implacabilă. Ei nu au apucat să călătorească în străintate ori să aibă acces la informaţie să cunoască un nivel de trai decent.
Sărăcia e cel mai impropriu mediu în care o democraţie poate fi consolidată. Anul 1989 a fost pentru români anul eliberarii de sub dominaţia unei ideologii totalitare, nu însă eliberării de sub dominaţia unei caste, nomenklaturii vicioase, neperformate şi anti-moderne. Practic, asta este „păcatul” revoluţiei comuniste. A revoluţionat o societate detronând o ideologie, însă nu a revoluţionat instituţiile Statului create de respectiva ideologie. Mai mult, cei care erau în perioada ceauşistă în structurile doi şi trei ale nomenklaturii, au profitat de lipsa unei disidenţe închegate, de lipsa unui grup de rezistenţă care să se fi format în perioada comunistă şi care să fi preluat puterea în 1989, şi s-au menţinut la putere şi în noul regim.
De asemenea, elitele comuniste, care imediat dupa revoluţie s-au erijat în „democraţi” şi adepţi ai liberalizării într-un mod ipocrit, nu au avut de înfruntat renaşterea autentică a partidelor istorice. Reînfiinţatele partide tradiţionale PNL şi PNŢ (acesta din urmă asumându-şi şi elemente de creştin-democraţie) nu au conceput un plan real de alternativă la „fosilele” comuniste adunate în Frontul Salvării Naţionale.
Putem spune, fără exagerare, că restauraţia a luat faţa revoluţiei.
Aşadar, după 1989 România a avut parte de o societate sărăcită material şi spiritual de comunism şi condusă, timp de cel puţin 6 ani, de o elită politica deghizată care îşi avea obârşia din vechiul regim.
Din păcate, aceeaşi situaţie a fost şi în primii ani de după 1989. Cu o clasă politică tributară mentalului comunist, fără interese sincere pentru democratizarea României şi trecerea de la o economie centralizată la o autentică economie de piaţă, situaţia românilor nu s-a schimbat prea mult. Fiind ţinuţi în continuare în sărăcie, aceştia au căutat în continuare sprijin de la statul proteguitor. Într-un mod ipocrit şi paradoxal, tragic chiar, cei care i-ai ţinut în sărăcie pe români în comunism şi imediat după au fost cei care au pozat în salvatori şi, culmea, cetăţenii i-au aclamat chiar pe cei care i-au adus la sapă de lemn.
Edificator în acest sens, Denis Deletant, un exeget recunoscut al comunismului românesc, sintetizează foarte bine acest aspect: „Deşi Partidul Comunist Român a fost declarat decedat în ianuarie 1990, nici un certificat de deces nu a fost produs. Membrii de partid şi-au preschimbat doar carnetele pe acelea ale existentului Front al Salvării Naţionale şi mulţi dintrei ei s-au descurcat că şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în viaţă politică romanescă.”
Având acces discreţionar la resursele economice şi financiare, FSN-işti au făcut din democraţie nu un scop, ci un mijloc pentru a-şi conserva puterea. Însă, condiţia că aceştia să conducă netulburaţi această ţară a fost că să-i ţină pe oameni în sărăcie şi dependenţă faţă de stat. Omul sărac este la cheremul statului, vulnerabil şi sensibil la mesajul populist. Omul înstărit, cu un comportament economic dezvoltat, este independent, insensibil la demagogie şi populism şi la promisiuni bombastice. Avuţia este o formă de protecţia a persoanei, avuţia oferă singuranţa şi, totodată, avuţia oferă posibilitatea că omul să-şi croiască un destin, un viitor. Spre deosebire de omul sărac, care e preocupat doar de ziua de mâine, omul înstărit nu se va gândi doar cum să-şi procure hrană să supravieţuiască, ci se va gândi să-şi lărgească veniturile şi să îşi proiecteze un drum propriu.
Stânga socialistă, reinstaurată pe poziţii „legitime” şi democratice după 1989, a menţinut populaţia într-o stare de sărăcie urmând fidel modelul comunist. Sărăcia aduce stare de resemnare, dependenţă, frustrare, solidaritate agresivă îndreptată împoitriva celor care nu sunt săraci. Oamenii săraci doresc un adăpost sub pulpana paternalistă a statului, iar Statul comunist şi socialist a avut grijă să inoculeze asta românilor. De asemenea, cei care în campanie promit mai mult şi abordează mai agresiv „pedepsirea hoţilor“ cu un mesaj ipocrit-justiţiar au de câştigat având un electorat sărac şi needucat.
Scurta memorie a răului la români se datorează propagandei şi înteţirii stării de frustare pe care românii o au, pe de o parte, şi lipsei de resurse financiare, educaţie civică şi cultură politică pe de altă parte. Însă ambele motive au fost create şi cu recrudescenţă reluate de comunişti şi, după revoluţie, de socialiştii care sunt precum „lupii în piei de oaie”.
Din păcate, un drum autentic spre capitalism şi spre democraţie nu poate fi realizat decât atunci când masele nu vor mai fi prinse în menghina egalitarismului şi vor fi emancipate, când vor căpăta un comportmant economic, vor fi conştiente de exercitarea procesului electoral şi vor delega la conducerea statului oameni responsabili cu o viziune politică, şi nu populişti. Pentru asta, însă, este nevoie de sporirea avuţiei fiecăruia.
Autor: Răzvan Timofciuc
Sursa : national-liberal.ro
